Testul Rorschach, sau ce ne spun câteva pete de cerneală

By Nicolae Dumitraşcu

          Cu siguranţă că cel mai studiat şi mai controversat instrument din practica psihodiagnostică de-a lungul timpului este testul Rorschach, sau testul “petelor de cerneală”, cum i se mai spune. Într-un anumit sens, el a devenit în conştiinţa publică chiar simbolul Testului prin excelenţă, întreţinând mitul psihologului omniscient şi clarvăzător, care- asemenea vrăjitoarelor cu globul de cristal- este capabil să “radiografieze” personalitatea unui om numai examinând modul în care subiectul răspunde la câteva pete de cerneală parcă aruncate aiurea pe o foaie.

          Pentru a avea o idee despre cât de inedită pare unui necunoscător situaţia Rorschach, să ne închipuim că am încerca să descifrăm formele capricioase ale norilor, petele de igrasie de pe pereţi, sau ne-am plimba printr-o galerie reprezentând nişte desene simetrice de artă abstractă, care la prima vedere nu seamănă cu nimic (poate cu nişte fluturi stângaci desenaţi) şi am comunica ceea ce vedem în ele unei alte persoane. Şi apoi să ne imaginăm că, analizând ceea ce am spus, persoana respectivă va “ghici” ce fel de oameni suntem, cum gândim şi ce gândim, cum ne comportăm, cum simţim, care sunt visurile noastre ascunse, fantasmele, tendinţele, caracterul, conflictele noastre interioare, cum ne relaţionăm cu ceilalţi şi cât de eficient, cum luăm deciziile şi cât de bine, dacă suntem deprimaţi sau optimişti etc., pe scurt, ne va face ceea ce unii autori au denumit “o radiografie a sufletului”.

La prima vedere, pare neverosimil. Cum poţi descifra personalitatea unui om doar analizând modul în care percepe nişte pete de cerneală? Cum poţi spune atât de multe despre caracterul, firea, stilurile lui de conduită? Cât mit şi cât adevăr se află în prezumpţiile-de multe ori inflative- care se fac la adresa testului Rorschach?

Dar să vedem întâi în ce constă testul propriu-zis. Este vorba de zece pete de cerneală simetrice, 5 policrome şi 5 alb-negru, care reprezintă rezultatul ambiguu al plierii unei coli peste o pată de cerneală. Deşi s-a bătut destulă monedă pe caracterul aleator al stimulului, adevărul este că aceste pete au fost selecţionate de Rorschach din multe altele după anumite criterii empirice, după cum menţionează autorul în “Psihodiagnostic”, principala sa lucrare. De exemplu, ele sunt simetrice, provocând un efect al ritmului spaţial care le face mai uşor de asimilat cognitiv. De asemenea, unele sunt compacte (de ex., Planşa V), facilitând o sinteză a percepţiei, iar altele sunt mai dispersate, solicitând un efort sporit de organizare şi integrare a câmpului perceptiv (de ex., Planşa X). Un alt criteriu este culoarea: 5 planşe sunt alb-negru, iar restul policrome. În fine, o altă caracteristică, de data aceasta apărută fără voia autorului, este efectul de clarobscur al petelor, dat de diferenţele în tonurile de luminozitate ale culorilor. Acest efect se datorează unei erori providenţiale în tipărirea primei ediţii a Psihodiagnosticului; petele iniţiale cu care acesta a lucrat erau mate, fără nuanţe. Noua caracteristică a planşelor dobândită în urma acestei erori s-a dovedit ulterior esenţială, pentru că modul în care subiectul reacţionează perceptiv la nuanţe spune multe lucruri despre afectivitatea lui.

          De fapt, toate caracteristicile descrise mai sus constituie condiţiile fundamentale care asigură testului forţa sa diagnostică şi calitatea de stimul complex, capabil să suscite în subiect o varietate de reacţii cognitive şi afective prin care îşi dezvăluie lumea interioară şi trăsăturile de personalitate.

          Sarcina subiectului este să spună ce ar putea fi la fiecare planşă. Astfel, în ciuda părerii comune că testul Rorschach măsoară în primul rând imaginaţia, el face apel de fapt la percepţie: subiectul este invitat să perceapă şi să caute în memorie, adică în stocul său de engrame, reprezentările cele mai similare cu stimulii prezentaţi. Întreg travaliul cognitiv- dar şi afectiv şi volitiv- al subiectului constă astfel într-un proces de interpretare a situaţiei-stimul. De fapt, denumirea germană originală a testului, care s-a pierdut în traducerile prea “trădătoare”, este Formdeutung, adică “interpretarea formelor”. Testul Rorschach constituie deci o sarcină perceptivă nestructurată, care pune în evidenţă în primul rând comportamentul perceptiv al individului. Dincolo de testul propriu-zis, acest lucru capătă nişte semnificaţii cu mult mai profunde. El ne arată că modul în care percepem lucrurile ne reprezintă ca un act de a fi în lume, ca o amprentă originală inconfundabilă; percepţia este o construcţie a lumii, pe care o elaborăm în acord cu datele noastre interioare fundamentale. Ajunge să oferim percepţiei un cadru suficient de ambiguu de exprimare, pentru a ne releva interioritatea. Acesta este principiul testului Rorschach.

          Ideea genială a lui Rorschach a fost să interpreteze nu atât ceea ce vede subiectul, ci modul în care o face. Aşadar, testul vizează în primul rând dimensiunea structurală a percepţiei. Ce înseamnă acest lucru? Să ne întoarcem la situaţia ipotetică a vizitatorului care contemplă o galerie de zece desene abstracte şi să vedem acum ce îl interesează pe însoţitorul său. Nu atât conţinutul acestor impresii, pe cât s-ar putea crede, ci mai curând zona stimulului care le-a suscitat şi ce anume din stimul le-a provocat: forma, culoarea, tonurile de luminozitate, simetria etc. Aşadar, în faţa răspunsurilor date la cele zece planşe, se pun următoarele întrebări: Unde şi-a fixat subiectul atenţia în răspunsurile lui: pe întregul desen, încercând să-l cuprindă în totalitate în interpretarea lui, sau pe detalii, fragmentând desenul în bucăţi şi selectând perceptiv numai o zonă a acestuia? La ce trăsături ale stimului a fost mai receptiv subiectul şi le-a selectat în componenţa răspunsului: la formă, la culoare, la nuanţe etc.? Cât de corecte sunt în general impresiile individului: corespunde ceea ce vede cu ceea ce există realmente în desene sau tinde să violeze în mod grosolan contururile acestora? Interpretările sale sunt statice sau animate, însufleţite de mişcare? (din punct de vedere psihologic, una este să vezi o siluetă nemişcată şi alta o siluetă surprinsă într-o mişcare pasionată, cum ar fi dansul sau jocul). Şi în fine: ce a văzut predominant individul? Cât de diverse sunt conţinuturile interpretărilor sale? Cât de originale sau de banale sunt?

          Răspunsurile la toate aceste întrebări relevă, aşa cum vom vedea în continuare, datele fundamentale ale percepţiei şi ideaţiei subiectului, iar pe baza lor se pot face inferenţe asupra întregii lui personalităţi.

Pe scurt, să precizăm aşadar că orice răspuns al subiectului este analizat după 5 criterii: locaţia, determinantul, calitatea formală, conţinutul şi gradul de banalitate sau de originalitate a răspunsului. Fiecare din aceste criterii (sau variabile) constituie un reper important pentru interpretarea personalităţii individului.

          Locaţia (sau tipul de aprehensiune) se referă la spaţiul din planşă ocupat de percepţia subiectului şi reflectă anumite caracteristici care ţin de dimensiunea cognitivă, dar şi afectivă a acestuia. Astfel, dacă individul tinde să cuprindă în răspunsurile sale întreaga planşă (răspunsurile globale, G), el îşi exprimă astfel tendinţa de a generaliza şi a sintetiza, de a combina şi a construi din datele perceptive un ansamblu, ceea ce îi pune în evidenţă tendinţele sale de generalizare şi abstractizare, dar şi un anumit elan interior, motivaţia vie de a asimila şi a procesa datele experienţei la un nivel superior. Din această cauză, un individ care are multe răspunsuri globale la cele 10 planşe se remarcă printr-o inteligenţă teoretică şi mai puţin practică, prin dorinţa de a efectua operaţii mentale mai complexe, dar şi printr-o anumită impetuozitate şi deschidere afectivă. Ultima interpretare este valabilă mai ales pentru aşa-numitele răspunsuri “globale combinatorice” (GD), în care subiectul alcătuieşte un întreg prin sinteza realistă şi în acelaşi timp imaginativă a detaliilor perceptive (de ex., la Planşa I: “o femeie ridicată la cer de doi îngeri”).      

O altă variantă a locaţiei o constituie răspunsurile de detaliu major (D) (de exemplu “siluetă feminină” la Planşa I sau “fluture” la detaliul roşu inferior al Planşei II). Este vorba de acele zone ale planşelor care sunt selectate cel mai frecvent de indivizi în răspunsurile lor, din cauza uşurinţei cu care se impun percepţiei. Ca atare, răspunsurile D reflectă o atitudine realistă faţă de lume şi o gândire pragmatică şi concretă: oamenii care observă ceea se oferă facil percepţiei, intrând astfel într-un circuit normativ al gândirii cotidiene care le oferă o inserţie solidă în realitate. Numărul de D este aşadar un indicator al adaptării subiectului şi al spiritului său realist.

          Răspunsurile tip “detaliu inedit” (Dd) se referă la zonele selectate neconvenţional şi cumva arbitrar din planşe, coincizând de regulă cu anumite zone minuscule ale acestora. Ele reflectă un excesiv demers analitic, specific subiecţilor care şi în viaţa cotidiană se remarcă prin fineţe analitică, prin tendinţa de a despica firul in patru, de a vedea “şi cealaltă faţă a monedei”: obsesivii şi meticuloşii, care acordă o mare atenţie detaliilor minuscule ale realităţii ignorând adesea întregul (“traficanţii de mărunţişuri”, cum le spunea Rorschach). Pe de altă parte, tendinţa de a fractura câmpul perceptiv în asemenea unităţi “meschine” imponderabile reflectă o atitudine crispată şi anxioasă, de repliere pe un segment mai uşor de controlat al lumii, de care subiectul se teme şi pe care nu are curajul sau forţa să o construiască mental şi s-o înfrunte ca întreg. Iată de ce o abundenţă de mici detalii apar la depresivi şi la anxioşi, la cei cu un tonus scăzut al vieţii psihice sau torturaţi de suferinţă mentală.

          În fine, o ultimă variantă a tipului de aprehensiune  o constituie selectarea de către subiect nu a petei de cerneală (sau a unei zone a ei), ci a fondului alb al planşei, din interiorul sau exteriorul petei (detaliile “albe”, Dbl). De exemplu “navă spaţială”, detaliul alb central al Planşei II. Această inversare a raportului perceptiv figură-fond denotă o atitudine opoziţionistă a subiectului, care se manifestă în viaţa curentă sub forma unui spirit de contradicţie, a dorinţei exagerate de a polemiza sau a ostilităţii faţă de ceilalţi. Maniacalii, epilepticii în apropierea crizei şi indivizii antisociali abundă în asemenea răspunsuri.

          Al doilea criteriu de scorare care se aplică oricărui răspuns este determinantul perceptiv. Determinantul ne arată ce caracteristici ale petei de cerneală au condus la elaborarea răspunsului. El ne semnalează ce mecanisme cognitive şi afective au intrat în joc în elaborarea acestora. Şi aici avem mai multe tipuri de determinanţi, care pot apărea de unii singuri sau combinându-se între ei.

          Primul şi cel mai frecvent determinant unic este cel de formă, în care numai conturul sau forma petei de cerneală (sau a unei zone a ei) a determinat răspunsul subiectului. De exemplu, “liliac” sau “fluture” la Planşa I. Răspunsurile de formă ne arată că subiectul percepe stimulul dintr-un unghi pur cognitiv sau raţional, punând în mişcare acele mecanisme fundamentale de procesare a informaţiei responsabile cu detectarea patternurilor formale din mediu. De fapt, procedând astfel, subiectul simplifică întrucâtva stimulul perceptiv, ignorând alte calităţi care îl saturează (de exemplu, culori sau nuanţele de culoare), menţinându-se într-un cadru strict formal al percepţiei obiectului. Ca atare, răspunsurile de formă pură indică un mod economic, pragmatic şi raţional de înţelegere a lumii şi de aceea un anumit număr de astfel de răspunsuri este interpretat favorabil într-un protocol.

          La capitolul determinantului formal se pune problema cât de adecvat este conturul perceput la desenul propriu-zis, cu alte cuvinte cât de bună este calitatea formală a perceptului. Astfel, conform teoriei gestaltiste a percepţiei, Rorschach a selectat două paliere ale calităţii formale: formele bune (F+) şi formele proaste (F-). Răspunsurile de formă bună  ne arată că subiectul a perceput adecvat desenul, conform configuraţiei reale a stimulului, în timp ce formele proaste semnalează o violare sau distorsiune semnificativă a contururilor. Calitatea formală este aşadar un indicator al acuităţii perceptive a individului şi deci al integrităţii funcţiilor sale intelectuale. Indivizii inteligenţi sau bine ancoraţi în realitate se remarcă printr-un procentaj crescut de F+, în timp ce subiecţii mai puţin inteligenţi sau cu o gândire serios afectată de conflictele interioare au un procentaj foarte mare de F-.

          Un al doilea determinant major al răspunsurilor la Rorschach este dat de răspunsurile de mişcare umană sau de răspunsurile kinestezice (K). Este vorba de acele răspunsuri în care sunt percepute siluete umane sau umanoide în mişcare sau într- anumită postură sau atitudine (de ex “Două zâne care se apleacă să ia apă într-o amforă”, Pl IV inversată). Ele sunt un indicator al creativităţii şi al gândirii imaginative, de vreme ce subiectul însufleţeşte un stimul static (desenele nu au o mişcare proprie) cu propria sa viaţă interioară, îi creează un dinamism proiectiv în care putem recunoaşte fantasmele cele mai personale şi atitudinile cele mai profunde ale subiectului. Multe K apar la indivizii inteligenţi, la cei cu o viaţă interioară bogată, la artişti şi la introverţi.

          Al treilea determinant important al raspunsurilor îl constituie culoarea. Răspunsuri gen “floare”, “fluture multicolor”, “foc”, “clovni pestriţi” etc. pun în evidenţă o anumită sensibilitate cromatică a subiectului, dorinţa de a incorpora perceptiv caracteristicile cromatice ale stimulilor. De vreme ce- după cum se ştie cu mult înainte de Rorschach- sensibilitatea la culoare este un indicator al afectivităţii- acest lucru trimite direct la capacitatea de a reacţiona afectiv, la dorinţa subiectului de a-şi exprima deschis emoţiile. Cu cât numărul de răspunsuri cromatice este mai mare, cu atât manifestările afective sunt mai intense, mai vizibile. Rorschach analizează răspunsurile de culoare în funcţie de rolul pe care îl joacă forma în structura lor; răspunsurile cromatice cu o formă relativ bine conturată (de ex. “clovni”, “fluture”) indică o asociere optimă între reactivitatea afectivă şi controlul cognitiv al emoţiilor, ceea ce implică o bună capacitate de modulare a afectelor şi de adaptare a lor la situaţia obiectivă. Dar dacă apar anumite răspunsuri (de ex. “foc”, “sânge”, “gheaţă”, “petale”) în care conturul formal este neglijabil, aceasta ne arată că elementul cromatic a invadat şi a distrus osatura delicată a perceptului. Asemenea răspunsuri apar la indivizii cu o afectivitate egocentrică şi mai puţin adaptabilă, care sunt “duşi” de propriile afecte şi reacţionează impulsiv şi adesea inadecvat la situaţii. Rorschach a identificat astfel de răspunsuri la pacienţii agitaţi sau colerici, la cei cu crize de furie sau incapabili să-şi integreze afectele.

          Spre deosebire de culoarea cromatică, determinantul de culoare acromatică relevă un aspect diferit al afectivităţii subiectului. Este vorba de răspunsurile în care detaliile albe, gri sau negre sunt integrate cu valenţe cromatice în elaborarea răspunsurilor (de ex. “nori gri”, “marmură albă”, “blană neagră”). Sensibilitatea la non-culori indică o afectivitate “în surdină”, o încapsulare a afectelor pe care individul nu ştie sau nu poate să le exprime. Reţinute în interior şi inhibate de la descărcarea lor firească, aceste afecte creează adesea stări de tristeţe şi tensiune interioară, ca şi simptome psiho-somatice.

          Ne oprim aici cu enumerarea determinanţilor care pot apărea în răspunsurile la test. Numarul lor este mai mare (nuanţe, mişcări animale şi neînsufleţite, simetria, tridimensionalitatea sau perspectiva) dar cred că este suficient pentru a exemplifica unele aspecte esenţiale ale testului.

Al patrulea criteriu de evaluare a răspunsurilor Rorschach se referă la conţinutul acestora: ce vede efectiv subiectul în planşe? Desigur, petele de cerneală ambigue constituie practic un ocean de forme virtuale; în ele se poate vedea şi chiar se vede orice: de la animale, marţieni şi oameni la picturi abstracte, detalii anatomice, motociclete sau peisaje. Problema analizei de conţinut a fost tratată cu o anumită rezervă de Rorschach, el afirmând că acesta nu poate releva inconştientul indivizilor, deoarece testul său nu constă într-o asociere liberă de idei- metoda princeps de descoperire a lanţurilor de semnificaţii inconştiente- ci implică rezolvarea unei sarcini concrete, reale, în care conştiinţa adaptativă joacă un rol principal. Timpul a arătat ca s-a înşelat destul de mult în această privinţă. Deşi răspunsurile la test sunt într-adevăr rezultatul adaptării la o sarcină concretă, reală, în virtutea caracterului ambiguu al stimulilor care facilitează proiecţiile inconştiente, sunt activate selectiv din memorie anumite reprezentări în locul altora. De fapt, este posibil ca aceeaşi reprezentare comună, de exemplu personajele umane de la Planşa VII, să se remarce printr-o varietate destul de mare a caracteristicilor descriptive la subiecţi. Astfel, unii văd acolo două femei desfigurate de bătrâneţe, alţii doi copii care se joacă, alţii două dansatoare de cabaret etc. Perceptul rămâne în mod formal acelaşi- două persoane- dar diferenţele în modul de percepţie sunt relevante pentru interioritatea subiectului respectiv.

          Rorschach a clasificat conţinutul răspunsurilor în câteva categorii, în funcţie de frecvenţa lor. Orice răspuns care nu intra în una din aceste categorii, era notat ca atare în grila de scorare. Cu cât numărul de categorii este mai diversificat, cu atât şi ideaţia subiectului este mai productivă, asocierile lui mentale sunt mai bogate şi mai fluide.

          În ceea ce priveşte conţinuturile propriu-zise, cele mai frecvente sunt răspunsurile “animal” (A): leoparzi, căţei, păianjeni, moluşte, păsări etc. Se văd frecvent şi detalii animale (Ad). Numărul de conţinuturi animale este luat drept un indicator al stereotipiei mentale. Cu cât gândirea subiectului este mai schematică, mai rigidă sau mai îmbătrânită, cu atât numărul de răspunsuri animale este mai mare şi invers; astfel, indivizii cu o inteligenţă redusă, pacienţii atinşi de demenţă, cei cu leziuni cerebrale se remarcă printr-un procentaj ridicat de A, în timp ce indivizii inteligenţi, paranoizii productivi, artiştii, pacienţii confabulativi au un număr mic de A şi Ad.

          O a doua categorie de conţinuturi sunt personajele umane percepute în întregime (H) sau detalii corporale ale acestora (Hd). Suma lor este un indicator al interesului pentru oameni şi pentru interacţiunile interumane. Analiza calitativă a răspunsurilor human relevă, de asemenea, anumite caracteristici ale subiectului proiectate în răspuns. În acest punct, petele de cerneală devin de fapt un sistem de lentile care focalizează anumite aspecte ale modului în care subiectul se percepe pe sine şi pe ceilalţi. Aşadar, analiza lor relevă date importante despre imaginea de sine şi percepţia interpersonală a individului. De exemplu, recurenţa obsedantă a personajelor umane rănite, disecate indică o imagine de sine marcată de depresie, în timp ce perceperea personajelor în acţiuni conflictuale (de ex. “Doi uriaşi care se bat”) semnalează  prezenţa unor seturi negative faţă de ceilalţi.

          Răspunsurile “mască” reprezintă, de asemenea, un conţinut relevant, pentru că ele exprimă tendinţa la disimulare, dorinţa de a se ascunde, de protecţie a propriei interiorităţi şi de camuflare a emoţiilor.

          O semnificaţie similară o au şi reprezentările de îmbrăcăminte (clothing, Cg în sistemele Rorschach americane). Hainele sunt, în general, un simbol al ascunderii şi al protecţiei, ele reprezintă o prelungire a învelişului protector al pielii. Un anumit număr de asemenea răspunsuri duc la ideea valorizării excesive a spaţiului personal şi la suspiciunea şi teama ca acesta să nu fie invadat de ceilalţi. Dacă individul trăieşte acut un sentiment de nesiguranţă şi fragilitate, dacă are un simţ nesigur al integrităţii personale, aşa-numitul “Eu-piele” (D. Anzieu) devine-la nivel simbolic- o adevărată platoşă. În acest caz, imaginarul subiectului va fi populat de obiecte “armate”, protejate de plăci, armuri, carapace, solzi (de ex. Planşa I inversată, detaliul central: “Un cavaler în armură înconjurat de flăcări”).

          Tot la capitolul protecţie mai figurează acele reprezentări ale spaţiului matriceal, maternal: concavităţile, casele, castelele, peşterile, care devin aşadar simboluri ale regresiei intra-uterine, expresii ale anxietăţii fundamentale a subiectului şi ale dorinţei de retragere dintr-o lume frustrantă sau ameninţătoare.

          În fine, pentru a termina aici acest sumar excurs prin simbolistica Rorschach, vom menţiona şi aşa-numitele răspunsuri “hrană” (food, Fd), care trimit direct la valenţele orale ale unei personalităţii dependente şi receptive.

          Ultimul criteriu de analiză a răspunsurilor este cel al gradului lor de banalitate şi de originalitate. Categoria răspunsurilor banale (Ban.) se referă la acele răspunsuri care apar cel mai des în populaţia de subiecţi pentru o anumită planşă (de ex.: Planşa I “liliac”), sau detaliu al ei (de ex: Planşa X, detaliile albastre laterale: “crabi”) şi indică prin urmare gradul de convenţionalism al gândirii individului. Cealaltă categorie, a răspunsurilor originale (Orig.) semnalează acele răspunsuri care apar foarte rar în populaţia medie sau sunt chiar proprii subiectului respectiv. Numărul de răspunsuri Orig. indică deci originalitatea gândirii, a asociaţiilor mentale ale subiectului.

          Vom încheia aici această prezentare a testului Rorschach, care nu are altă ambiţie decât expunerea câtorva coordonate mai semnificative ale sale. Desigur, interpretarea unui protocol se face prin sinteza inteligentă a interpretărilor parţiale care derivă din diversele sale variabile. Această sinteză este rezultatul unui demers simultan intuitiv şi logic, în care toate datele psihogramei (tabloul sintetic al datelor) trebuie interpretate.

          Mai trebuie să spunem în final că nu există de fapt un test Rorschach, ci mai multe. Moartea subită şi prematură a autorului- la 37 de ani, în urma unei banale apendicite- a lăsat opera neterminată: nu era decât schiţat demersul interpretativ, lipseau aşa-numitele “hărţi de locaţie”, multe concluzii nu aveau un suport teoretic sau empiric, şi, mai presus de toate, chiar materialul stimul original suferise nişte modificări ireversibile. Mulţi rorschachieni, atraşi de mirajul celor zece pete de cerneală, s-au angajat la un efort continuu pentru a elimina aceste minusuri ale testului, dar rezultatul a fost că, pe măsură ce desăvîrşeau opera lui Rorschach, ea devenea tot mai puţin a lui şi tot mai mult a noului autor: fiecare a văzut în petele de cerneală altceva. Deloc surprinzător pentru Testul Ambiguităţilor, singurul său mod de a exista a fost de a exista în mai multe moduri, multiplicat la nesfârşit de gândirea (am spune chiar imaginaţia) clinică şi ştiinţifică într-o varietate de sisteme de scorare şi interpretare: la ora actuală există nenumărate şcoli şi modalităţi de abordare Rorschach, care variază atât de mult, încât uneori singurul lucru pe care îl au în comun este numai faptul că utilizează aceleaşi pete de cerneală. Expunerea noastră nu a avut cum să abordeze aceste divergenţe, limitându-se la prezentarea acelor aspecte ale testului asupra cărora gradul de acord pare a fi ceva mai mare între sisteme.

Nu ştim cum ar fi arătat astăzi testul dacă Rorschach ar fi trăit destul ca să-şi finalizeze cercetările. Soarta a vrut ca omul care a fost pasionat de ceva atât de ambiguu, de proteic şi de vag cum sunt nişte pete de cerneală, să impregneze operei sale până la capăt condiţia incertitudinii şi a nedesăvârşirii, condiţii care, ne amintim, sunt principiile esenţiale ale testului. Există aici, între om şi creaţia sa, o legătură secretă şi intimă, consacrată de moartea primului. Poate că este firesc să mori prematur atunci când opera vieţii tale cultivă vagul, ambiguul, ne(de)terminatul. Omul şi opera sunt inseparabile, şi, după cum s-a văzut, moartea unuia a dus nu la sfârşitul celeilalte, ci la afirmarea exponenţială a caracterului ei ambiguu, demonstrat de proliferarea testului în atâtea variante: sfârşitul autorului încununează opera.